Există Zîne în viața noastră!
23 Iul 2011 Un comentariu
in Magia Etichete:daniela, magie, oameni buni, prietenie
Am căzut de foarte multe ori, uneori mi s-a întîmplat să mă tîrîi pe genunchi și coate, alte ori nici n-am avut puterea să mă ridic și nici n-am avut dorința. Fericirea, însă mi-a oferit oameni care au vrut să-mi întîndă mîna în ajutor. Au fost oameni temporari, unii care au rămas mereu alături de mine, iar alții au venit rapid, dar s-au infiltrat în sufletul meu și au rămas aici.
Acum o jumătate de an, am întîlnit un suflețel de om, o ființă unică, un omuleț care a reușit să-mi scoată ochelarii roz de pe ochi, care m-a lăsat să-mi deschid sufletul, să descopăr și să-mi recunosc lucruri aproape imposibile pentru propria-mi existență, am emoții încă, cînd îmi amintesc despre asta…
Sunt oameni care vin în viața noastră și care ne oferă ceva, dar mereu vor ca acel ceva să fie răscumpărat, au un interes ascuns, însă acest omuleț niciodată n-a cerut nimic la schimb, dimpotrivă, mereu mi-a dat mai mult de cît aș fi așteptat eu să primesc de la cineva. Nu credeam că există asemenea oameni în lumea noastră putredă, dură și ipocrită…
În ultima jumătate de an am primit multe încercări triste, dar acest om a fost și mai este alături. E pentru prima dată cînd conștientizez că în curînd o să plece din viața mea, că această Zînă, care prin puterile ei absolut magice face imposibiul posibil, va dispărea, o să plece la mii de km distanță de mine
.anyela mea, o să ne părăsească, deja știu că-i duc lipsa, că nu va mai fi alături de mine, unicul omuleț fin, la care am avut încrederea să-i spun prietena mea, iar pe alocuri am crezut că și asta e prea puțin, căci relația a avansat mai mult decît o simplă prietenie, a devenit aproape o soră a mea, o soră mai mică, dar care a făcut lucruri mari pentru mine.
Nu vreau ca mai întîi s-o pierd, după care să-i spun cît de importantă e pentru mine, vreau să fac acest lucru, acum, înainte ca ea să fugă din această țară grozavă.
Mulțumesc pentru tot ceea ce ai făcut și continui să faci pentru viața mea și sper că n-ai să mă părăsești acum definitiv ci ai să revii, căci pe bune, nu știu cum va fi fără de tine!
Există Zîne în viața noastră și eu am întîlnit-o, ..anyela mea, deja îți simt lipsa…
Ipocrizia omenească
15 Iul 2011 Lasă un comentariu
in Magia Etichete:durere, egoism, ipocrrizie, minciună, prietenie, prostie omenească
Mă doare, mă doare faptul că sunt om… ce banalitate, parcă aş mai putea fi alt ceva decît om?
De ce mă doare că sunt om? Pentru că sufăr de ipocrizie şi nu sunt unica, fiecare dintre noi are o doză mai mare sau mai mică din această latură umană, deja gradul de ipocrizie ne determină capacitatea de a face şi a percepe lucrurile din jurul nostru. Am ajuns să cred că cei care au un grad sporit din această latură: sunt mai fericiţi, mai relaxaţi şi mai uşori trecători prin lume şi prin viaţă!
Mulţi ani la rînd am fost mai mult decît naivă, am crezut în oameni şi în puterea lor de a ne ajuta şi a ni se dărui. Experienţa şi vîrsta, însă mi-a demonstrat că lucrurile, stau exact invers. Fiecare dintre noi luptă cu cei din jur şi cu propiile lor persoane. Mereu vrem să credem că noi suntem cei corecţi, că doar noi avem dreptate şi tot ce se întîmplă în jur, raportăm la noi înşine.
Ne supărăm adesea pe mamele noastre care ne ceartă pentru nu ştiu ce lucru făcut în trecutul nostru, ne supărăm pe jumătatea noastră că nu ne acordă suficient timp, pe prieteni că nu ne caută, nu ne sună să ne întrebe despre sănătate, ne supărăm pe lume, în general, că este aşa cum este ea. Dar cît de des îndrăznim să ne recunoaştem propriile greşeli şi păcate? Cît de des ne permitem să iertăm pe cei din jurul nostru, sau să-i ajutăm cînd au nevoie de mîna noastră?
Este atît de greu să ne gîndim la aceste lucruri, căci ne par ele fireşti, că aşa trebuie să fie, că noi suntem cei mai buni şi cei mai deştepţi. M-am săturat de atîta ipocrizie, atîta linguşeală, idiotism şi egoism…
Vreau o lume mai bună, dar îmi este atît de greu s-o găsesc, ştiu, că în multe cazuri e şi vina mea, nu vreau să învinovăţesc pe nimeni, dar uneori mă miră faptul cît de fericiţi pot fi cei care trăiesc în cuplu cu ipocrizia şi egoismuli, lor.
Nu vreau să le stric culcuşul moale în care se află, fie ei sănătoşi şi mai departe, dar o să vină o bună zi cînd ei se vor întreba, de ce? De ce nu mai există sora sau frate, dece părinţii nu-i mai ascultă, de ce prieteni nu mai există?
…şi dacă?!…
18 Ian 2011 3 comentarii
in Magia Etichete:amintire, copilărie, existenţă, gîndire, iubire, viaţă, şi dacă
…şi dacă atunci, cînd aveam 15 ani, reuşeam la timp să depun actele pentru liceu în România şi plecam?
…şi dacă la 16 ani nu recunoşteam că el este motivul tristeţii şi durerii mele?
…şi dacă la 17 ani acceptam oferta părinţilor de a pleca în Moscova la studii?
…şi dacă la 18 nu-l primeam în viaţa mea pentru o vicie?
…şi dacă la 19 spuneam „nu”, în loc de „da”?
…şi dacă toate astea nu se întîmplau şi rămîneua „şi dacă”, ce ar fi fost?
E simplu! Acum n-aş fi fost cea care sunt, n-ar fi existat „noi” şi aş fi ratat cea mai importantă şi frumoasă întîlnire. Nu l-aş fi întîlnit pe Richard-David, copilul meu, anume acesta, anume acum…
Voi v-aţi gîndit vreodată la acest „şi dacă”care v-a schimbat viaţa şi cum ar fi fost în alt mod?
O zi în oraş.
04 Ian 2011 7 comentarii
in Magia Etichete:amintire, copii, cotidian, obişnuinţă, viaţă
Şi nimeni nu mai memorizează trecătorii din stradă, rămîn a fi nişte umbre false în amintire.
Un pieton pierdut ce aşteaptă ca taxistul să-i permită trecerea…
Un şofer gînditor se opreşte, dar timpul curge, nimeni nu vorbeşte, şi gălăgia e infernală, toţi vorbesc şi liniştea devine asurzitoare.
De undeva, deplasat, vine un miros, e fum, dar în calorifere aşa şi nu se mai simte căldura.
Un copil împinge un cărucior, fără a privi înainte, noroiul sare de peste tot.
Vînzătorul de fructe vinde un kg de portocale, care de fapt cîntăresc cu mult mai puţin, cumpărătorul achită, sperînd că-şi va bucura copiii, dar ajungînd acasă descoperă că două din ele s-au alterat…
Cineva strigă că i s-au furat banii, iar ceilalţii zîmbesc că n-au fost ei victima şi parcă se bucură de nenorocirea altora.
Pe şosea cade un ţurţure de gheaţă, care se desface în mii de bucăţi. Ce noroc că nu era nimeni în acel loc şi gîndul fuge la moarte…
Genţile copiilor au devenit tot mai grele şi bolile de coloana vertebrală au devenit tot mai frecvente şi mai acute.
Totul pare un haos, dar unul în care trăim, care ne manevrează destinele, cel pe care-l acceptăm şi care ne place, pe care-l numim simplu-viaţa.
Sunt lucruri care se întmplă mereu, doar uneori îşi mai schimbă ciclul său obişnuit, sunt lucruri fireşti, dar la care prea puţin ne gîndim…
Lecţia învăţată pentru 2011
03 Ian 2011 9 comentarii
in Magia Etichete:2010, 2011, anul iepurelui, bani, copii, dezamăgire, examene, iubire, lecţii, Mădălina Manole, trădare, viaţă
Lecţia învăţată pentru 2011.
Gata, s-a mai dus un an! Acum chiar a rămas istorie pentru cărţi şi urmaşii noştri şi amintire pentru noi. Un an greu: încercări multe, dezamăgiri şi coborări, momente de nostalgie şi de fericire, cu surprize plăcute şi mai puţn plăcute…
Simt regrete dar şi bucuria că s-a terminat 2010, acum am învăţat lecţia lui şi sunt pregătită pentru 2011. Nu-mi pun întrebări cum va fi acest nou an, nici nu vreau să mă gîndesc, dar cu siguranţă va fi mai reuşit decît precedentul. Nu sunt unica care crede aşa, în ultima zi din 2010 mi-am felicitat prietenii cu venirea 2011 şi toţi erau foarte încîntaţi şi cu mari aşteptări de la anul care se pregătea să nu mai fie viitor.
A fost un an dificil, dar foarte util, mi-a dat o lecţie importantă şi m-a readus la viaţă! Trebuie să recunosc că pînă în 2010 visam trăind dar acum trăiesc visînd. Cît de mult îneamnă aceste cuvinte: trăiesc, sunt vie, vreau să fiu vie, vreau să simt viaţa!!!
2010 mi-a oferit cea mai de preţ lecţie, să iubesc viaţa. Nu în zadar se spune că putem observa binele, doar prin prisma răului. Dacă nu există răutate nu poţi să vezi binele care l-ai avut sau care va veni. Ai nevoie să compari cu ceva sau cu cineva, ceea ce este, a fost, sau va fi.
Lecţii? Da, n-a fost doar una, au fost multe şi toate folositoare…
Am înţeles că cea mai importantă şi aşteptată sărbătoare din an, nu e Crăciunul, Revelionul sau Paştele, dar e ziua de naştere a copilului meu. Lună de lună pe data de 6, e mare eveniment, Richard-David a mai crescut un pic şi se îndreaptă spre cei 2 anişori…
Mi s-a dat de înţeles că necazul poate veni de unde nu te aştepţi şi cînd nu te aştepţi şi ar putea fi tocmai într-un moment cînd ţi se părea că totul e pus la punct.
Banii? Da şi despre ei am învăţat cîte ceva. Ei nu sunt pur şi simplu o „pacoste”, dar sunt o „pacoste necesară”, fără de care multe vise rămîn doar deziluzii şi nici cea mai mică şi banală răceală nu se poate trata dacă nu-i ai.
În anul trecut am aflat ce înseamnă distanţa şi lipsa omului iubit.
Tot 2010 m-a pus în faţa trădării. O trădare pe care nu credeam că e cu putinţă s-o ierţi, dar s-a dovedit că am putut. Am reuşit şi am lăsat amintirea ei, în anul care a trecut.
M-am dezamăgit, căci am văzut că şi un om puternic poate renunţa, se poate lăsa dus de val, dus de probleme şi să-şi puie capăt zilelor… (Mădălina Manole, moartea ei m-a zdruncinat)
Am început să cred în prietenie, după multe dezamăgiri pe care le-am avut în anii trecuţi, 2010 mi-a arătat reversul medaliei. Am înţeles că am prieteni, oameni adevăraţi, care mi-au întins mîna atunci cînd nu credeam că o va face cineva.
Am aflat că mitul despre iubirea maternă e real şi nu e inventat de femeile care vor să pară mame perfecte. Am aflat că acest sentiment e mai mult şi mai puternic decît orice. Am învăţat şi eu să-mi iubesc copilul şi să depăşesc criza şi sentimentul vinovăţiei.
Boala, poate lovi peste tine atunci cînd eşti cel mai neputincios şi e gata să te şi răpească dacă nu ai un medic competent şi oameni care să se roage şi să aibă grija necesară de trupul şi sufletul tău.
Au fost multe lecţii pe care le-am învăţat cu multe nopţi albe, cu multe lacrimi şi durere. Pe alocuri cu zîmbete false, fără să-mi dau arama pe faţă. A fost greu, dar acum e simplu căci au rămas în trecut, au rămas acolo şi în 2011 nu le mai fac loc în mine.
A rămas să susţin examenele, sper să le dau cu brio, să nu-mi fi rămas vreo restanţă ca să fie nevoie să mă mai întorc la ele…
Voi, ce lecţii aţi învăţat în 2010?
Tristeţe
28 Dec 2010 5 comentarii
in Magia Etichete:adevăr, boală, durere, iubire, prietenie, suferinţă
Era o zi obişnuită de toamnă, copacii parcă-şi scuturase toate frunzele. Oraşul era astupat de nourii negri, care prevedeau o ploaie urîtă şi lumea era nu ştiu cum mai posomorîtă.
Andrei agitat, nu-şi putea găsi cheile de la maşină. Îmbrăcat cu bun gust, dealtfel, ca de obicei, se mai admiră o dată în oglindă pentru a-şi aranja cămaşa. Ceva i se părea că nu e bine asortat, dar nu putea să înţeleagă ce.
Era vesel. Îşi luă geanta şi-n grabă zări un măr pe masă, care-i făcu din ochi. Ieşi din casă mîncînd din mărul acru ce-l făcu să încreţească fruntea. Coborî în grabă scările şi urcă în maşină.
Afară începu să plouă mărunt. Geamurile maşinii transpirau, ceea ce-l făcea un pic mai iritat.
Îşi porni maşina, nu reuşi nici să iasă din ogradă, că-i sună telefonul. Răspunse la apel, chiar dacă nu cunoştea numărul. De cealaltă parte a firului se auzise o voce de femeie, ce-i dase bineţe. Era o voce necunoscută, care avea ceva să-i comunice, dar parcă ocolea subiectul.
Pe Andrei îl enervă această nehotărîre a femeiei, încercă parcă s-o readucă la vorbe, dar în zadar, femeia continuă să tacă de cealaltă parte. Se auzea doar respiraţia ei, care la un moment totuşi se întrerupse şi pronunţă cîteva cuvinte:
- Este vorba despre prietenul dumneavoastră Mihai… nici nu ştiu cum să vă spun…
Lui Andrei nici nu-i mai trebuiau explicaţii. Ştia că prietenul său suferă de o boală incurabilă, iar boala se agravase de ceva timp.
- Am înţeles…. ce e cu el? E grav?
Aceste cuvinte le rosti cu multă frică. Voia să creadă că e bine…
- …păi, se află în sala de operţie, a fost găsit aseară incoştient, de către iubita lui. De fapt ea şi m-a rugat să vă telefonez. Nu este pregăstită să vorbească cu nimeni, stă la capul lui de azi noapte, acum c-a intrat la operaţie, ea a mers acasă, era foarte obosită şi deprimată, îmi pare rău…
Andrei amuţi, nu mai putea zice nimic, simţi doar cum o lacrimă îi alunecă pe obraz, căci înţelese că e grav. Mai mult, nu fu în stare să vorbească. Închise telefonul şi începu să plîngă ca un copil.
Dar totuşi, era viu, mai avea o şansă, se afla în sala de operaţie, trebuia să supraveţuiască, credea în asta. Prea mult iubea Mihai viaţa ca s-o piardă tocmai acum.
…începu să îngîne o rugăciune pentru prietenul lui. Era mai mult decît un simplu prieten, era ca un frate pe care nu-l avuse niciodată. Nu-i venea să creadă veste care o auzise. Doar cîteva zile în urmă se văzuseră. E adevărat, Mihai se plîngea de înrăutăţirea sănătăţii. Suferea de o boală grea, dar care avea şanse s-o depăşească totuşi cu ajutorul acestei operaţii pe care el o tot evita. Îi era frică de intervenţie, mai mult decît de moarte. Acum însă zăcea pe masa de operaţie împotriva voinţei sale!
Andrei nu ştia ce să facă, în care parte să meargă?
La spital, acum nu era cazul să se ducă, doar nu va ajuta cu nimic. Trebuia s-o găsească pe Cristina, ea avea nevoie de susţinere, de încurajare. Îi era foarte trist, se simţea ca un copil. Nu mai avea putere să fie bărbat, voia să plîngă mult şi îndurerat…
Iubesc, deci exist!
27 Dec 2010 8 comentarii
in Magia Etichete:copil, dragoste!!!, iubire, mamă, naştere, părinte, speranţă, suferinţă, viaţă
Iubesc. Mereu am iubit, în fiecare vîrstă am iubit pe cineva sau ceva mai mult ca alt ceva.
Cînd eram mică o iubeam nebuneşte pe mama. O adoram pentru că mă îngrijea, îmi pieptăna părul cu multă dragostea, pregătea cea mai gustoasă mîncare. O iubeam din milă că avea mult prea puţin timp pentru a petrece alături de noi. Ziua muncia, iar noaptea făcea treburile prin casă şi ne mîngîia. O iubeam că-mi era prietenă, îmi spunea cele mai frumoase poveşti, şi Alba ca Zăpada descrisă de ea, era mai cuminte şi mai frumoasă de la zi la zi.
O iubeam că era mama mea şi fiecare mişcare pe care o făcea, pentru mine era graţie. Tot ce făcea ea, era corect. Primul meu exemplu şi unicul în viaţă. O idolarizam şi aşa era firesc, căci era tot ce aveam mai scump şi mai adăvărat.
Pe la 10 ani am început să-l cunosc mai bine pe Dumnezeu şi a devenit pentru vreo 4 ani unica iubire.
Îl adoram fiindcă ştiam că există. Nu trebuia să-l văd, eram sigură că el este în inima mea. Era unicul care-mi cunoştea frămîntîrile sufletului şi toate durerile trupeşti. Ştiam că este mereu aproape, mă veghează şi mă iubeşte, căci aşa face El cu toţi copii săi. Ştiam că mă aude şi mă ascultă. Dumnezeu este unic şi ne oferă ceea ce merităm. Îl iubeam căci alături de El, petreceam nopţi interminabile în rugăciuni şi întrebări. Fiecare problemă era rezolvată şi orice durere alinată. El este unicul care nu trădează şi nu cere nimic la schimb pentru prietenia lui…
Cînd am ajuns la vîrsta primei adolescenţe, m-am îndrăgostit. A apărut o alt fel de dragoste. Primii fluturaşi în burtă, primele suferinţe. Îl iubeam pentru ambiţia şi obrăznicia care o avea. Era ingenios şi în atenţia tuturor fetelor. Era deştept, inteligent şi mă făcea mereu să zîmbesc. Îmi era prieten şi duşman. Era prima dată cînd mă îndrăgostisem…
A fost unica mea iubire. Primul şi ultimul meu bărbat. Cel care m-a învăţat să trăiesc, să simt fericirea şi acum 2 ani, mi-a dăruit un copil.
A urmat o altă iubire, probabil iubirea superioară: a apărut copilul în viaţa mea!
Am început să-l iubesc pentru nopţile albe pe care mi le-a dăruit 3 luni după naştere, pentru plînsul cauzat de colici, pentru scaunele regulate. Primul cuvînt, rostit la 4 luni, dansul haios şi săltăreţ pe care-l imita. Gropiţele tatuate în obraji, pe care mi le arată de cîte ori zîmbeşte. Şotiile interminabile şi încăpăţinarea lui obositoare. Săruturile dulci şi molipsitoare pe care mi le oferă atunci cînd sunt supărată, pentru a „negocia” şi îmblînzi. Îmbrăţişările strînse, spunîndu-mi că mă iubeşte „tale-tale”(tare-tare). Şi iar nopţi nedormite, legănat pe picioare şi foarte puţin timp pentru propria-ţi persoană…
Poate dacă n-ar fi fost copilul meu, cu siguranţă că toate aceste lucruri mi se păreau dure şi inumane pe alocuri.
Dragostea de părinte nu se compară cu nimic. Dacă pîna a fi mamă, te întrebi dacă eşti în stare să omori pe cineva, de dragul cuiva şi la sigur ştii că nu poţi, atunci, după ce eşti mamă în tot sensul cuvîntului, realizezi că dacă e necesar, poţi şi să ucizi de dragul puiului tău.
Dragostea e diferită şi are intensitatea ei, pentru fiecare vîrstă şi situaţie fiind aparte. Acum am ajuns să mai descopăr o iubire. Una pe care nu credeam că va fi atît de importantă. Am învăţat să iubesc viaţa, s-o admir şi s-o apreciez. Pe timpuri gîndeam că e necesar doar s-o accepţi, poate pe alocuri s-o blastămi sau s-o urăşti că este mult prea grea.
Am înţeles că viaţa are valoare, după ce era aproape s-o pierd. Am găsit sclipire şi fericire în ea. După cum am şi mai spus-o, am învăţat s-o iubesc, căci doar aşa ea poate fi generoasă. Dăruind, mereu aştepţi să primeşti ceva şi astfel e firesc.
Am învăţat s-o iubesc cu urcuşurile şi coborâşurile ei. S-o iubesc fără să mai întreb „de ce?”. Această iubire este necondiţionată şi în mod normal, ea ar fi trebuit să fie prima mare iubire a mea. Din nefericire, eu am înţeles acest lucru un pic cam tîrziu, dar mai bine mai tîrziu decît niciodată. Viaţa trebuie iubită aşa cum este, bună, rea, e unica, şi fără de ea, cu siguranţă nu mai poţi întîlni alte iubiri. Cît de importante şi intense n-ar fi, ele nu au valoare, dacă nu este ea, viaţa!
Amintire de Moş Crăciun!
25 Dec 2010 8 comentarii
in Magia Etichete:amintiri, copilărie, Crăciun, iarnă, iubire, Moş Crăciun
Era o iarnă aspră, viscolul sufla necontenit pe marginea satului. Nămeţii de zăpadă cuprinseră toată suflarea. Pe alocuri se mai zăreau copii pe la săniuş. Iar seara, tot satul “murea” în tăcere.
Deasupra caselor, fumul ieşea, parcă împrospătînd amintirea copilăriei. Ningea de nu se mai zărea om cu om, demult nu mai văzuseră ţăranii o iarnă atît de rece şi lungă.
Acum şi tinerii îndrăgostiţi care mai zăceau ghemuiţi unul în braţele celuilalt, dispăruseră de pe la porţi, de frica gerului.
Lemenele mocnesc a jale în sobe, dar parcă tot nu mai emană căldură. În casă rămîne a fi frig, iar gerul se tot ghibuseşte prin crăpăturile ferestrelor să intre în case. Copii rumeni, deacum întorşi de la săniuş, caută să privească prin geam, tot încă fiind nemulţumiţi de frigul tras afară.
Cana de ceai aşteaptă stăpînul să sorbească din plăcerea aburindă al lui. Stăpînul nu mai apare…
Nămeţii s-au ridicat mai sus de geamuri. E frig şi pisica ghemuită în colţul patului, sforăie abea- abea, de frică să n-o audă gerul unde s-a ascuns.
Casa e pustie, fără de suflare în ea. Au plecat stăpînii, care după lemene pentru foc, care după murătuti din beci să mănînce cu tocăniţa din carne de porc şi mămăligă, pregătită de bunica…
Pîrtia făcută acum cîteva ore, nici nu se mai zăreşte. Fulgii demult nu se mai topesc, jucăuş se aşează pe case, crengi, acoperişe, totul e cuprins de o feerie de alb-lucitoare. Vîntul n-o mai spulberă, domolit, se mai aude prin văi, plîngînd agale.
Luminile s-au stins. Pe întregul sat domină tăcerea şi întunecimea, doar la geamul bunicii se vede o candelă arzînd.
Şi fumul parcă-şi caută un drum, zbuciumat…
Ador iarna, e locul şi timpul unde mă simt cel mai bine. E anotimpul copilăriei, acolo unde ne regăsim şi întîlnim copilăria. Mirosul de fum, amestecat cu ger. Amintirea că Moşul există, că o să vie. Pisica care era atît de importantă şi gerul care-şi formează dansul pe sticla geamului.
Amintiri, amintiri, păcat că nu există o maşină a timpului să facem trecutul să întîlnească viitorul!
Chiar dacă timpul a trecut, mai visez la un săniuş vesel de copil, la mămăliga aburindă, făcută de bunica şi că Moşul o să vie…
Moş Crăciun există, este în sufletul fiecăruia, nu e departe, e aici, important să crezi…
Toate drumurile duc spre…SEX!!!
22 Dec 2010 7 comentarii
in Magia
Toate drumurile duc spre…sex!!!
(Dedic acest articol soţului meu, care mi-a fost un bun profesor în ale vieţii din 19 august 2003)
Femeile tac prea puţin, bărbaţii nu vorbesc prea mult. Femeile sunt sensibile, bărbaţii sunt neîndămînatici. Femeia vrea să fie regină, (chiar dacă nu este), bărbatul trebuie să topească ghiaţa din sufletul ei. Bărbaţii sunt duri, femeile sunt frumoase. Bărbaţii iubesc cu ochiul, femeia iubeşte cu urechea. Lista poate continua încă mult, sunt aprope sigură că fiecare dintre voi mai poate adăuga cîte ceva aici. Din acest fir logic pe care-l promovăm zi de zi, vedem că femeile sunt în lumina cea bună, iar bărbaţii sunt cei care mereu poartă vina de ceva. Nu contează unde, cînd, de ce? Chiar şi fără vină, sunt cei acuzaţi, măcar şi pentru faptul că s-au născut bărbaţi, iar noi femei!!!
Bărbaţii sunt puternici, sunt cei care ne ţin treze şi-şi asumă responsabilităţi, de asta şi sunt bărbaţi, că dacă există vreo problemă, sau se face vreo gafă ei sunt de vină, căci şi-au asumat răspunderea. Dar, de la o vreme încoace prea multe se aruncă pe umerii lor. Iar ei, sărmanii, cea mai mare problemă o au în momentul în care trebuie să înţeleagă şi desluşească codurile secrete şi subtile pe care le emit femeile şi în final trebuie să ghicească şi să răspundă la întrebarea „ce vrea femeia?”…
Păi şi ce vrea ea? Nu prea multe, sunt cîteva care au o mai mare importanţă: iubire, siguranţă, linişte, înţelegere şi lux, chiar dacă n-o recunosc toate, asta-şi doresc.
Aşa cum trăim într-o lume a femeilor, cum sexul frumos e dominant, era şi firesc ca mai mari griji să se facă pentru ele. Aici mă întreb: cine de fapt sunt stăpînii lumii, ele sau ei?
De ce nu ne întrebăm ce vor ei? Ce mistere ascunde logica lor de fier şi vorbele aspre şi respicate, dar spuse mereu la timp? Există momente cînd îşi doresc şi ei tot ce ne dorim noi?
Ne-am obişnuit să trăim într-o lume în care suntem divizaţi în „victime şi călăi”. Desigur, femeia prea postul de jertvă, iar bărbatului revenindu-i rolul de agresor.
De ce vorba spune”toţi bărbaţii sunt nemernici, iar femeile niciodată nu au cu ce se îmbrăca”. Cui aparţin aceste expresii, cine este autorul lor?
Trăim într-o lume în care, noi, femeile aşteptăm să fim torturate, căci asta emanăm. Ceea ce dăruim, aceea primim la schimb.
Cîte femei din lumea asta se gîndesc mai întîi la el, şi nu la propriul ego? Sunt momente cînd şi ei au nevoie de sprijin. Nu trebuie să uităm că şi „băieţii plîng cîteodată”, se întîmplă rar, ca să nu dea dovadă de slăbiciune, tot în faţa noastră. Dar atunci ei vor să fie îmbrăţişaţi, nu încurajaţi, pur şi simplu să fim alături.
Şi bărbaţii simt nevoia să fie complimentaţi şi iubiţi! Şi totuşi, ce vor ei de la femeie?
Nu cred că-şi doresc mai mult decît ne dorim noi: iubire, înţelegere, pace, fidelitate, „supunere” şi …SEX! Asta era! N-o spun în glumă şi nici cu răutate. E ceea ce o vor cu adevărat, dar din mult prea mult respect pentru femei, nu îndrăznesc s-o spuie în voce tare!
Vor sex şi-l vor de la toate femeile de care sunt atraşi. Din păcate sau din fericire, nu-şi pot permite un asemenea lux, motivele fiind diferite: morale, psihice, fizice,etc. Obligaţiile pe care le au faţă de cineva, sau principii care intră în contradicţie cu aceste dorinţe.
Nu e vina lor, ei o vor, fără să vrea. Aşa li-e soarta, să fie condamnaţi la procreare şi aici se ascunde puterea lor.
Pentru femei, noţiunea de „sex”,sună aproape ca o condamnare. Nici uneia nu-i place să i se spuie „fă sex cu mine!!!”, asta o ofensează şi chiar se simte discriminată. Cu toate că realizăm că e acelaşi proces fiziologic în a face sex şi a face dragoste. Adevărul e că cea din urmă sună mai domol şi mai dulce. Iar e de vină urechea!
Acelaşi proces, „a face sex” şi „a face dragoste”, pentru bărbat sună exact invers. De ce? Pentru ei e mult mai simplu să facă sex cu femeia pe care o iubeşte decît dragoste. A face dragoste cu femeia iubită, înseamnă menaj şi responsabilitate. „ Adio independenţă, bună ziua jug!” De asta preferă sexul în locul dragostei, ca măcar în momentele cele mai plăcute să uite că e dator cuiva cu ceva.
Sexul, în societatea noastră încă este greu de abordat ca pe un fapt firesc, este încă o temă taboo, probabil de asta mai sunt atît de multe avorturi, înşelăciuni, divorţuri chiar şi violuri.
Cît de condamnabil n-ar fi acest termen pentru femei, toate relaţiile de iubire duc la asta. O aventură de-o noapte se termină cu sex, o relaţie de o lună, dacă nu e platonică, se sfîrşeşte cu sex. O iubire adevărată ce duce la căsnicie, se termină cu sex!
Virginile se vor uita pragmatic la asta şi au tot dreptul. Eu tot aşa gîndeam. Dar ţin să vă dezamăgesc. Totul se va termina cu sex. Asta e apogeul iubirii, deocamdată nu s-a inventat nimic mai bun.
Sexul e dorit de bărbat şi e natural să fie aşa, dar asta nu înseamnă că femeia trebuie să se ofere primului întîlnit sau primului dorit. Pentru femei este un pas important, poate şi pentru unii dintre bărbaţi. Nu trebuie să uitaţi că fructul interzis e mai dulce, valoros şi mai dorit. Cu cît bărbatul îl obţine mai uşor cu atît mai repede vrea altul.
Multe femei (fete), cred că pot salva o relaţie dacă se aduc în dar…Apoi se plîng că au fost folosite şi părăsite şi „toţi bărbaţii sunt nemerinci”
Dacă femeia este înşelată, el este nemernicul, dacă este părăsită, el este nemernicul!!
Ei bine, lucrurile s-ar putea să fie de-o altă natură. Bărbaţii, niciodată nu înşeală sau părăsesc o femeie bună, doar dacă nu găsesc alta mai bună. Prin ce? El ştie mai bine. O femei care a trecut o dată printr-o asemenea experienţă va fi mai precaută pe viitor.
Dragi femei, încetaţi să fiţi victime şi să faceţi isterii. Încercaţi să descoperiţi greşeala voastră şi să vă asumaţi responsabilităţi şi vinovăţii. Învăţaţi a spune „iartă-mă” în momentul în care El agreşit, căci acolo e şi vina ta!
…ce vrea bărbatul de la femeie? Puţine: să fie sănătoasă, frumoasă, împlinită şi satisfăcută de el şi…SEX.
Încetaţi să mai faceţi dragoste cu iubitul sau soţul vostru, dăruiţi-i cît mai des partide de sex fierbinţi, iar dacă nu sunteţi pe deplin a lor, faceţi ca acest lucru să se întîmple cît mai tîrziu. Să fiţi dorite şi aşteptate cît mai mult! Făceţi-vă omul iubit fericit şi veţi primi fericire triplu!!!
P.S. cred că această temă trebuie abordată cît mai des, ca tinerii să înţeleagă că nu e nimic interzis. Ceea ce e acceptat nu e atît de dorit, că va veni şi timpul lor. De asta nu fugi, dar cel mai bine e să fie cît mai tîrziu şi cu persoana pe care o iubeşte cu adevărat!
Iar cei care au o relaţie de durată şi sexul deja este actual, atunci nu încetaţi o clipă să-l puneţi cît mai des în practică!!!
